Punct.

Astăzi totul este trist.

În loc de „bună dimineața!”:

De ce nu vede nimeni cât ești de specială, de ce nu încearcă nimeni să te cunoască măcar un pic, de ce nu încearcă să-ți admire zâmbetul, să vadă dincolo ...în paradis?

Rutină

O dimineaţă târzie de toamnă. Stropii de ploaie se scurg agale pe geam lăsând dâre aproape uniforme. Liniştea este întreruptă de cântecul ploii. După un somn adânc alene deschid ochii, dar lumina apăsătoare mă îndeamnă să îi închid la loc. Mă întind, mă ascund, mă pierd în aşternuturi, iar jumătatea goală de pat mă face să oftez. Cu ochii aproape închişi îmi croiesc drum spre baie, iar apoi bâjbâi după robinet. Apa rece, parcă scoasă din congelator, mă trezeşte cât de cât. Trântesc prosopul în vârful teancului de haine, ce aşteaptă să fie spălate, şi mă duc ţintă spre bucătărie. Cu aceleaşi gesturi mecanice îmi pun o cană de cafea şi mă ghemuiesc în faţa geamului. Aproape prin vis o termin, dar rămân o bună bucată de vreme contemplând peisajul. Un  peisaj trist: un bloc mare şi gri, ud, bătrân şi foarte obosit. Ici-colo o adiere de vânt în aceiaşi copaci trişti, iar pe geamurile prăfuite de rutină ploaia îşi face jocul. Nevoia de aer proaspăt mă îndeamnă să evadez în bătaia stropilor şi din câteva mişcări sunt udă până la piele. Calm mă plimb printre blocuri şi, după câteva ture, mă reîntorc acasă. Ca de obicei dau drumul la muzică şi umplu cada cu apă fierbinte. Împrăştii în apă puţină scorţişoară şi vanilie şi mă scufund până la gât. Simt cum apa caldă se joacă cu fiecare por de-al meu. Aromele mă fac să uit de tot şi câteva minute bune mă las în voia lor. Acordurile line ale melodiei îmi îndreaptă gândurile undeva departe. Şi stau ... şi visez ... Mă ridic și râuri de apă parfumată se plimbă pe trupul meu. Din păr picăturile ajung pe gat, se opresc și apoi alunecă iar. Se rostogolesc peste sâni, dar acum nu se mai opresc. Se plimbă, ajung peste coapse și se duc până în vârful degetelor.. Îți găsesc cămașa și o îmbrac. Te caut, dar nu te găsesc..Mă așez și încep să te aștept. Mi se închid ochii, încep să plutesc..Sunt acolo și aș vrea să îţi spun: stinge lumina, opreşte muzica, ţineţi respiraţia şi lasă-mă să ascult liniştea. Aș vrea să-mi plimb degetele prin părul tău, să-ți șoptesc că totul va fi bine. Aș vrea să fac multe, dar mă trezesc și realizez că visam...Întind mâna, dar rămâne goală.

În loc de „bună dimineața!”:

Văd frânturi de paradis în zâmbetul tău.

Merg pe amintiri

În fața mea stau întinse niște cioburi. Sunt ascuțite, sunt bucăți din sufletul meu. Cândva alcătuiau un tot. Acum ...

Inima mea s-a spart în momentul în care a fost respinsă. Nu știa să plutească, nu a învățat. Însă, a fost împinsă și nu a mai rămas nimic din ea. Măcar a avut o moarte rapidă și nu a mai suferit iar. Mă întreb dacă ar merita să o mai lipesc la loc.

Pășesc. Simt cu un vârf ascuțit îmi străpunge pielea. Îl simt cum se afundă. Sângele începe să curgă. Suspin. Am uitat să plâng. Îmi amintesc sentimentul amar, dar nu știu cum să îl folosesc.

Îmi aduc aminte un sentiment cald. Nu știu de unde. Nu știu de ce. Vreau doar să îl simt. Vreau să evadez din chipul acesta de piatră. Dar dacă voi evada, atunci voi fi nevoită să învăț să plâng și să simt durerea. Nu ..nu vreau din nou asta...nu vreau și nu pot să lipesc totul la loc..aș avea nevoie de un arhitect care să-mi aranjeze totul în matca lui.