Ganduri Calatoare

Despre

2011-12-02T19:21:00.002+02:00

Te-ai schimbat. Doar trupul tău a mai rămas lângă mine. Gândurile tale sunt plecate departe, poate sunt ascunse în alți ochi. Acum...te porți ca și cum aș fi o amică. Nu mai prezint interes.

Te uiți la mine, mă privești adânc și văd schimbarea. De fapt, pot să o și simt. Mă mângâi cu vorbe dulci, dar eu le gust și sunt amare. Zâmbești și văd că nu este zâmbetul tău, al tău e plecat departe.

Oare cât de departe? Aproape? Aici? Acolo? Sub nasul meu? Oare cum?

Când îți spun toate lucrurile acestea, zâmbești ironic și îmi spui că nu se poate așa ceva. Îmi mai spui că doar eu exist pentru tine. Da?!

„De ce”-ul

2011-11-30T21:52:00.003+02:00

Îți spun că te iubesc. Mă întrebi „de ce?”. Eu mă uit strâmb. Nu înțeleg. Cum aș putea să explic un sentiment? Pentru mine nu există un de ce. Te superi, evident. Îmi spui că nu te iubesc, că, dacă te-aș fi iubit, aș fi știut răspunsul. Heiii! Poate sunt eu defectă, poate nu, însă eu nu văd un de ce. Când iubești cu adevărat, nu ai o definiție clară a unui anume de ce, pur și simplu simți că iubești. O simți cu tot trupul, vibrezi. Atunci când iubești, nu stai să te întrebi de ce, ci o faci pentru că știi că aceea este persoana potrivită. Este adevărat: uneori alegem prost,dar merită să mergem până la capăt. Revenind. Îți spun că te iubesc și o simt. Însă, îți spun că ador anumite lucruri, pe care le faci: cum zâmbești în somn, cum te întinzi cât e patul de mare și eu nu mai am loc, cum te bâlbâi când zâmbesc, cum mă strângi în brațe sfios după ce mă enervez, cum îmi șoptești că mă iubești atunci când visez urât, cum, după ce plângi alături de mine, îmi ștergi lacrimile cu un pupic și altele. Înțelegi? Știu că , acum, o să citești aceste rânduri și o să zâmbești. Poate o să îmi dai un mail, un mesaj sau doar o să suni. Aștept. Am ce să aștept. Știu!

Reluare

2011-11-30T13:58:00.000+02:00

Ma manipulezi. Imi spui cuvinte dulci, care-mi plac, imi arunci priviri inocente si taci. Crezi ca nu vad, ca poti sa te ascunzi. Te vad, stii doar. Par vulnerabila, insa nu sunt chiar asa de lipsita de aparare.

Simt. Simt fiecare schimbare a ta. Gasesc ceva in tine si stiu ca apartine altora. Stiu ca un anumit gest l-ai luat din alta parte, ca o anumita fraza nu-ti apartine. Miros fiecare lucru. Ceva din mine se regaseste langa un ceva din altele. Stiu ca sunt superioara lor, dar, totusi, ma aseman cu ele. Ne-ai ales aproape la fel. Eu am avantajul ca nu dau totul pe tava. Nu-mi expun viata ca pe un film. Nimeni nu ma cunoaste, doar tu.. Prin asta le starnesc curiozitatea. Insa, profiti de asta. Stii ca, in timp ce arat atat de inocenta, ma scufund in vicii si sunt un mic dracusor. Imi pun o masca si zambesc orice s-ar intampla. Stii ca as putea sa te omor, avand zambetul pe buze. De fapt, nici macar tu nu ma cunosti de la A la Z, cum nici eu nu te stiu pe tine.

Uneori vii, alteori pleci. Un gest de-al meu estompeaza un gest de-al ei. Un gest de-al ei il furi tu, iar apoi il aduci acasa. Nici nu stii, nu realizezi. Esti nevinovat.

Precum o caracatita, m-am intins prin viata ta. Am acces doar la ceea ce ma lasi tu. Ma impingi departe, dar ma si chemi cu ardoare. Nici tu nu stii ce iti doresti.

Te ascunzi. De ce? Vad. Nu sunt atat de proasta. Nu uit, nu omit si ma razbun. Stii ca doare. Stii ca nu ai vrea sa starnesti uraganul din adancul sufletului meu.

Coșmar

2011-11-20T09:09:00.000+02:00

Gândurile zboară. Vin și se duc. Zburdă singure. O pui să îți povestească și ea ezită. Nu vrea să îți schimbi părerea. Și totuși... Simte că se sufocă. Ar vrea să fugă, dar ar vrea și să se simtă iubită. Nici nu știe el cât de mult are ea nevoie să îi fie alături. Îi strânge mâna cu blândețe și ea începe să-i povestească printre sughițuri.

Era o zi mohorâtă. Se ducea la el pentru că îi era frică. El știuse cum să se facă înțeles și acum avea control asupra ei. Intră în acea casă nefastă si un sentiment de teroare parcă îi inundă corpul. Ceea ce avea să urmeze...

Cu un semn agresiv o îndeamnă să se așeze lângă el. Cu pași nesiguri se îndreaptă spre ceea ce va rămâne un loc recurent al coșmarurilor ei. De cum se așează, îi simte mâna plimbându-se pe spatele ei. Încearcă să-i spună că nu vrea, dar, in schimb, primește o palmă. O trage aproape de el și își strecoară mâinile printre pletele ei cafenii. În timp ce el îşi adânceşte dinţii în gâtul ei firav, simte o mică înţepătură, pe lângă durerea provocată de gestul sălbatic. Vrea să întrebe ce a făcut, dar uşor, uşor începe să se simtă ameţită, iar vorbele i se înneacă în gât. După câteva minute devine prizoniera propriului ei trup.

Simte tot, dar nu poate face nimic, nici măcar să plângă. Îi simte degetele, alunecând dibaci printre hainele ei. Cu mişcări rapide de hoţ le îndepărtează. Se zbate în trupul ei, dar la exterior nu schiţează nici măcar un gest. O cuprinde disperarea, dar nu poate face nimic, decât să aştepte. Mâinile lui se plimbă cu mici ezitări pe pielea ei . Îi simte răsuflarea aproape, dar nu poate deschide ochii. Tremură, dar nu se observă. Există şi totuşi nu există. Simte ceva ascuţit trecând de bariera pielii lăsând sângele să curgă şiroaie. Durerea, ce i s-a risipit în tot trupul, este de nesuportat, o seacă, o îndeamnă la leşin, însă deja este aproape adormită, doar că simte, simte tot. De ce? Îi ghiceşte gândurile, fiecare mişcare îndreptându-se exact acolo unde intuia ea. Îi simte din nou respiraţia pe faţă, un amestesc inexplicabil de alcool, ţigări, parfum. I se face greaţă, dar cu ce rost? Mâinile puternice deodată cad fără vlagă. Îl aude murmurând înjurături, dar revine, nu o lasă. Îl simte din nou explorându-i corpul. Îi ştampilează trupul cu mici sărutări. Dacă ar putea, ar plânge cu foc. Îl simte cum îşi reia căutările şi ghiceşte cea din urmă mişcare. Îngheaţă pe interior, mintea îi tremură. Totuşi, ceva s-a schimbat. Îl simte ameţit, pierzându-şi din forţă. Mâinile lui nu mai au puterea de a provoca nici măcar nişte vânătăi. Îl simte ezitând pe lângă trupul ei, dar în acelaşi timp parcă adulmecând prada. Profitând de răgazul ivit, se gândeşte la ceea ce s-a întâmplat înainte de asta. Însă nimic. Totul e negru în mintea ei, negrul este ultimul lucru pe care şi-l aminteşte în legătură cu camera aceasta. Treptat se întreabă cine e el. Are senzaţia că ştie, dar în acelaşi timp că nu îşi poate aminti. Toate plutesc în jurul ei, dar nu poate face nimic sa le oprească. Îl simte îndepărtându-se şi după câteva secunde îl aude înjurând,din nou. Ar vrea să vadă, să se mişte, să facă ceva, dar îi este imposibil. Aude nişte ţipete fine ale unor pahare sparte şi pe el bolborosind un „degeaba te-ai crezut deşteaptă”. Ceea ce a urmat nu îşi poate explica în cuvinte. A târât-o până în baie şi a ascultat cu stupoare cum apa se adună în cadă. Nu a avut timp să reflecteze asupra celor ce va urma, doar s-a trezit fără aer înconjurată de apă. Acum putea deschide ochii, dar înţepăturile şi usturimea provocate de apă o panicau şi mai mult. Ca şi cum s-ar fi jucat cu puterea ei de a rămâne conştientă, a ridicat-o puţin din apă. Poate doar pentru a-i împânzi urechile cu râsul lui demonic, nu din milă, nu era capabil de un sentiment aşa nobil. A repetat de câteva ori mişcarea, până s-a convins că a înghiţit destulă apă. Într-un final a izbito puternic de peretele rece al băii. Simţea cum îi vâjâie capul, cum trupul îi este încă mort, cum sângele îi curge firişoare, firişoare pe faţă. Era mulţumită că putea să respire, deşi plămânii respingeau aerul cu îndârjire, provocându-i dureri. Nu a avut prea mult timp pentru a-şi reveni. Când a deschis ochii, s-a lovit de privirea lui rece şi însetată de durere. Şi-a înfipt degetele în părul ei şi a târât-o înapoi în dormitor. Părea că dorea să aibe cât mai mult spaţiu, ceea ce mica baie nu îi putea oferi. Probabil ar fi fost în stare să ia cada cu totul, doar pentru a avea satisfacţia de mai devreme. Simţurile ei erau încă amorţite, dar nu în totalitate. Privirea îi tremura, iar teama din ochii ei părea să îi dea curaj lui. S-a repezit asupra ei, la fel cum s-ar repezi asupra unui animal sălbatic. Nu o lovea la faţă, pentru că nu îi plăceau vânătăile de pe faţa unei fete, ci doar îşi afunda pumnul în pântecele ei. După câteva lovituri s-a oprit. O privea curios, vroia să ştie dacă mai trăieşte şi, contrar aşteptărilor sale, se înverşuna să trăiască. Gemea uşor şi observa enervat cum incepea să îşi ghemuiască trupul. Venele îi pulsau şi înghiţea în sec, gândindu-se cum planul lui eşuase. A ridicat-o în silă, i-a aranjat hainele la loc şi i-a mai tras câteva palme. Nimic. Doar ochii mari şi plini de lacrimi îl priveau cu reproş, cu frică, nici el nu ştia. Ia mai tras o ultimă palmă şi a izbit-o de cioburile uitate pe jos. Mâinile ei micuţe s-au înfipt de-a dreptul în cioburi. A scheunat, eliberând o durere de nedescris. De fapt, ţipa pentru toate. Ca să o calmeze a început din nou să îi lovească pântecele. Simţea cum toată nemulţumirea i se mută în pumni şi se eliberează. S-a oprit din nou. A ridicat-o iar, i-a scos cioburile din mâini şi a apucat-o strâns de mână. A tras-o până la uşă. S-a uitat in ochii ei pierduți și a forțat-o să îl privească, ca și cum știa că va fi prezent în coșmarurile ei multă vreme.

Deschide ochii. Tu ești lângă ea? Se întreabă prin întuneric dacă tu ești personajul pozitiv sau negativ. Întinde mâna spre tine și începe să tremure. Te trezești. O întrebi ce s-a întâmplat, ce a mai visat, iar ea îți răspunde că acel coșmar nu îi dă pace. A luat-o de la capăt. Îți povestește. O strângi cu toată dragostea ta, șoptindu-i cât de mult o iubești. Tu..tu o înțelegi, o accepți așa cum este, dar îți e greu pentru că te doare când și pe ea o doare. O săruți tandru și, încet, ea adoarme, strângându-ți mâna.

Rău și puncte negre.

2011-08-26T16:23:00.003+03:00

Simt o dorință absurdă (și totuși caracteristică omului) să răspund răului cu cât mai mult rău. Probabil aș fi în stare să declanșez un adevărat tsunami. Încerc să mă temperez, dar parcă sunt drogată și tânjesc după cât mai mult rău. Cred că este normal...din moment ce primesc rău. Și ce dacă sunt rea? Contează? Interesează? Nu. Sunt un punct insignifiant într-o multitudine de puncte și găuri negre.

Mulțumire sau nu

2011-08-25T12:40:00.002+03:00

Secretele, dacă sunt bine păzite, pot fi extrem de ademenitoare. Dacă știi să jonglezi, poți să-ți păstrezi bruma de intimitate. Cânți precum un canar tocmai ca să încânți auditoriul. Această distracție, adică acest mod de a-ți păstra intimitatea nealterată, hrănește bestia eternă cunoscută ca mulțumire de sine. Poți să fi și o carte deschisă, însă, azi, toți îți cer rezumatul. Poate de aceea secretele nu mai deranjează ochiul atent. Cu toții se grăbesc, n-au nevoie de detalii, ci doar să ajungă la destinație mai repede. Ce dacă ai secrete? Nu le văd. Ego-ul tău se frustrează, disperă, vrea să fie alimentat. Secretele asta fac: întărâtă receptorul pentru ca emițătorul să se simtă superior. Așa joci pe degete un secret, îl spui, dacă vrei, sau îl ascunzi și mai bine pentru a părea de neatins.

Mulțumirea de sine nu mai provine din lucrurile bune, ci din cele diavolești. Îți place să fi rău, să ascunzi și să pari impunător. Îți place să intimidezi, să te ascunzi și să te minți că ai o viață bună. Îți este greu să recunoști, faptul că nu ești mulțumit de ceea ce ai ajuns.

Alergăm după idei scrise despre și într-un alcov

2011-08-25T11:20:00.002+03:00

Ne lăsăm cuprinși de acele dorințe refulate în subconștient. Nu realizăm că încercăm să le conturăm în viața de zi cu zi. Nu realizăm nici faptul că tânjim să le atingem. Alergăm după iluzii, după ceva facil. Desigur, ne încântă comercialul, spiritul de turmă. Ne place să ne clătim ochii, să îi spălăm în mizerie. Uităm că ar trebui să ni se facă scârbă și, așa, începe să ne placă ceea ce este josnic. Nu ne amintim (sau refuzăm) că ar trebui să avem limita bunului simț. Ne place să ne plimbăm pe centura vieții și să pescuim ceea ce alții aruncă. Nu mai știm să apreciem ceva pur, sincer, onest. Ne place ceea ce este obscen, dezgolit și evident. Ne atrage tot ceea ce este pornografic, servit pe tavă și dezbrăcat de ambalaj. Atingem, fie și doar vizual, ceea ce ar trebui să fie scârbos. Ne place să înșelăm, să ne jucăm cu acele sentimente speciale. Uităm să ne respectăm, să fim oameni. Acceptăm orice, ne supunem și ne încântă. Dacă am putea, nu ne-am despărți de un alcov.

Și totuși, eu și alții ca mine, nu suntem așa...

Idei mâncate de molii, mucede și retrograde

2011-08-25T09:35:00.000+03:00

Poate unii dintre voi s-au întrebat de ce am încetat să scriu. Este adevărat, am avut o mare lipsă de inspirație. Însă, cel mai mult am fost dezamăgită de scrisul meu. Niște idei seci și banale..

Gimnastica minții mele a suferit un eșec în încercarea de a produce ceva cu adevărat interesant. Printre acrobații am descoperit faptul că articolele mele sunt de cele mai multe ori nonsens. Scriu acum pentru că am speranța că voi îndrepta ceva. Dar cum? Astăzi, ceea ce prinde cu adevărat la public, este gol, lipsit de bogăție. Cărțile, care se vând bine, sunt comerciale. Romane polițiste, de dragoste...dar unde e Dostoievsky? Ne este lene să ne lucrăm mintea. Refuzăm din start să citim cărțile marilor clasici dintr-un simplu motiv: sunt grele! Ignorăm piesele de teatru, poeziile ..totul... Un tot care ar fi avut scopul de a ne ilumina.

Eu de ce să mai scriu? Nu contribui cu nimic la nimic. Ajung sa rămân nimic. Și oare nu asta merit? Poate ar trebui să învăț să scriu din nou? Sau poate n-am știut să scriu niciodată? Aș vrea să fiu un Shakespeare, un Poe, poate un Eminescu al nostru sau un Bacovia, dar nu se poate..eu o să rămân mereu eu, chiar dacă niciodată nu o să-mi depășesc limita de eu. Dar, totuși, sper ca drumul spre celălalt eu al meu să mă învețe ceva, căci până la urmă drumul este cel care contează. Poate într-o dimineață o să deschid ochii și o să știu: astăzi încep o nouă filă plină de idei proaspete. Aștept, am răbdare, încerc să nu renunț. Și cam atât...

totul va fi bine

2011-07-10T15:16:00.000+03:00

Doi ochi mari stau deasupra ei. Simte respirația lui cum îi urmărește conturul feței. Se pierde în negrul ochilor lui și se regăsește acolo. Da! Acolo ochii ei negri își găsesc jumătatea. Tremură sub umbra lui și se pierde ușor. Parcă o strigă..parcă..Nu vede nimic, deși are ochii deschiși. O ceață densă îi cuprinde mintea și se îndepărtează ușor de el. Nu simte durerea, de fapt nu simte nimic. Știe că este acolo, dar nu este prezentă. El o strigă, îi rostește numele clar, chiar o atinge, dar ea nu reacționează. O ridică fără efort și o trage spre el. Încearcă să o readucă lângă el. După câteva minute reacționează și cu un urlet prelung își face simțită prezența. El respiră ușurat. O întinde la loc pe pământul rece și îi șoptește ceva. Încă nu poate să fie destul de lucidă, dar îl aprobă pentru că știe că i-a promis că totul va fi bine. Se înalță din nou deasupra ei și o cercetează cu aceiași ochi negri. Îi atinge ușor capul și ea începe să simtă. O durere ascuțită îi sfârtecă fruntea. Nu vrea să țipe, i-a promis că o să fie puternică. În schimb, geme încet și se zvârcolește pe lângă umbra lui. El oftează, deoarece îl doare că nu și-a ținut promisiunea. În urechi i se plimbă propriile vorbe: „totul va fi bine”. Se simte ridicată. O ascunde în brațele sale și, ea, se simte în siguranță. Se ghemuiește și oftează. Îi simte mirosul familiar și se liniștește. Era el, era fratele ei, era acolo. Simte privirile celor din jur ațintite asupra lor și parcă le aude și gândurile. Își repetă încontinuu: „totul va fi bine, totul va fi bine, totul...”.

Dar deschide ochii și...el...el nu este acolo...suspină...ochii i se inundă...el...el nu va mai fi niciodată acolo...el...nu o va mai apăra...el...a plecat...pentru totdeauna.