totul va fi bine

Doi ochi mari stau deasupra ei. Simte respirația lui cum îi urmărește conturul feței. Se pierde în negrul ochilor lui și se regăsește acolo. Da! Acolo ochii ei negri își găsesc jumătatea. Tremură sub umbra lui și se pierde ușor. Parcă o strigă..parcă..Nu vede nimic, deși are ochii deschiși. O ceață densă îi cuprinde mintea și se îndepărtează ușor de el. Nu simte durerea, de fapt nu simte nimic. Știe că este acolo, dar nu este prezentă. El o strigă, îi rostește numele clar, chiar o atinge, dar ea nu reacționează. O ridică fără efort și o trage spre el. Încearcă să o readucă lângă el. După câteva minute reacționează și cu un urlet prelung își face simțită prezența. El respiră ușurat. O întinde la loc pe pământul rece și îi șoptește ceva. Încă nu poate să fie destul de lucidă, dar îl aprobă pentru că știe că i-a promis că totul va fi bine. Se înalță din nou deasupra ei și o cercetează cu aceiași ochi negri. Îi atinge ușor capul și ea începe să simtă. O durere ascuțită îi sfârtecă fruntea. Nu vrea să țipe, i-a promis că o să fie puternică. În schimb, geme încet și se zvârcolește pe lângă umbra lui. El oftează, deoarece îl doare că nu și-a ținut promisiunea. În urechi i se plimbă propriile vorbe: „totul va fi bine”. Se simte ridicată. O ascunde în brațele sale și, ea, se simte în siguranță. Se ghemuiește și oftează. Îi simte mirosul familiar și se liniștește. Era el, era fratele ei, era acolo. Simte privirile celor din jur ațintite asupra lor și parcă le aude și gândurile. Își repetă încontinuu: „totul va fi bine, totul va fi bine, totul...”.

Dar deschide ochii și...el...el nu este acolo...suspină...ochii i se inundă...el...el nu va mai fi niciodată acolo...el...nu o va mai apăra...el...a plecat...pentru totdeauna.